Să cauți formă...

Să cauți pentru gânduri formă, plasmă,
Să sângeri pe un verb nărod, alene,
Să simți și a cuvintelor mireasmă,
Deși știi că sunt crâncene sirene,

Funebre frumuseți, fără de milă,
Ce-ți storc viața cea adevărată,
Să-ți fie-apoi de-orgia formei silă,
Simțindu-ți sterp trecutul dintr-odată!

Că-i veselă ursita, doar de ceața
De veștejiri din largul ei zăvoi
Nu îndrăznim să ne-nfruntăm cu viața,

Ci plângem morți frumoși uciși de noi,
Cari zac în noi pe veci, ca oseminte,
Bolnave, triste, trudnice cuvinte...

____
autor: Juhász Gyula (n. 1905 - d. 1937)
traducător: Costa Carei


______________________________
Formát keresni...

Formát keresni minden gondolatnak
És elvérezni egy fonák igén,
A parfümét érezni a szavaknak
És tudni: minden szó gonosz szirén,

Mely holt szépségek barlangjába csábít
S az élettől, amely vár, eltakar
S megunni a szép formák orgiáit
S érezni: meddőn vergődtünk tavaly!

És hogy az élet derűs, tág mezőin
Csak hervadások illata fogad
S hogy élni, élni nekünk már merő kín

S siratni szép, megölt halottakat,
Kik bennünk szunnyadoznak már örökre,
Bús és beteg szavaktól elgyötörve...

La moartea poetului Catul

Când prins de boală n-avea voie
Nici să vorbească bietul Catul,
Veni la Lesbia să-i spună
Alinturi la ureche altul.

Când imnuri, ode amuțiră
Și bietul Catul se sfârșea,
Un nou efeb jumatea urbei
Cu noi cântări o desfăta.

Când peste trupul stins de moarte
Șuvoi de flori i-au resfirat,
Colo-n grădină crengi uscate
Reînfloriră-n chip ciudat.

Când dragul și fidelul prieten
De-atâta plâns sfârși năuc,
Vecina, o patriciană
Născu un dolofan de prunc.

Când Lesbia s-a pus pe bocet,
Prea trist și groaznic nu-i părea,
Își sfâșia la piept veșmântul
Să-i vadă sânii cineva.

_____
autor: Ady Endre (n. 1877 - d. 1919)
traducător: Costa Carei


____________________________
Catullus költő halála

Mikor már szegény Catullusnak
Beszélnie sem volt szabad,
Lesbia fülébe más súgta
Tovább a gáláns szavakat.

Mikor a nóták elhallgattak
S Catullus pihegett szegény,
Nótákhoz csábitott félvárost
Egy hirtelen támadt legény.

Mikor a holttestet beszórták
A nyár vidám virágival,
Körül a kertben csodamódra
Ezer új rózsát szült a galy.

Mikor a holtnak hű barátja
Már a sírástól berekedt,
Szomszédban egy patricius-hölgy
Szült pompás, erős gyereket.

S mikor Lesbia átokkal sírt,
Nem volt ezt szörnyű hallani,
Ruháját úgy tépte, hogy lássa
Szép fehér mellét valaki.

Socoteală de prisos

Pe tot drumul către casă
Socoteam: de voi sosi
Și mi-oi revedea măicuța,
Cum o voi mai agrăi?

Ce i-oi spune întâi de toate,
Ce cuvânt mai nimerit,
Când mă va cuprinde-n brațe
Ca-ntr-un leagăn fericit?

Mii de gânduri mă-mboldiră,
Fremătându-mi caldul dor.
Vremea parcă se oprise,
Carul doar fugea de zor.

Când m-am pomenit în casă
Mama-n brațe mi-a zburat...
Și i-am atârnat de buze,
Ca un măr pe-un ram curat.

______
autor: Petőfi Sándor (n. 1822 - d. 1849)
traducător: Costa Carei


_____________________________________
Füstbement terv

Egész úton hazafelé –
Azon gondolkodám:
Miként fogom szólítani
Rég nem látott anyám?

Mit mondok majd először is
Kedvest, szépet neki?
Midőn, mely bölcsőm ringatá,
A kart terjeszti ki.

S jutott eszembe számtalan
Szebbnél-szebb gondolat,
Mig állni látszék az idő,
Bár a szekér szaladt.

S a kis szobába toppanék...
Röpűlt felém anyám...
S én csüggtem ajkán... szótlanúl...
Mint a gyümölcs a fán.

              - Petőfi Sándor -

Azi nu mai știu...

Azi nu mai știu cât a fost ea de blondă,
Dar știu că-s blonde largele câmpii,
Când vara-n lanuri curge ca o undă
Și-o simt pe ea în razele-aurii.

Azi nu știu ochii cât i-au fost de-albaștri,
Dar toamna dacă zările-s de jar,
Sub ai murgirii pali, opali pilaștri,
Culoarea lor îmi vine-n minte iar.

Azi nu mai știu a glasului mătasă,
Dar primăvara simt, prin adieri,
Că îmi vorbește Anna mea frumoasă
Din cerul primăverilor de ieri.

______
autor: Juhász Gyula (n. 1883 - d. 1937)
traducător: Costa Carei


____________________________
Milyen volt...

Milyen volt szőkesége, nem tudom már,
De azt tudom, hogy szőkék a mezők,
Ha dús kalásszal jő a sárguló nyár
S e szőkeségben újra érzem őt.

Milyen volt szeme kékje, nem tudom már,
De ha kinyílnak ősszel az egek,
A szeptemberi bágyadt búcsuzónál
Szeme színére visszarévedek.

Milyen volt hangja selyme, sem tudom már,
De tavaszodván, ha sóhajt a rét,
Úgy érzem, Anna meleg szava szól át
Egy tavaszból, mely messze, mint az ég.

Actriță

Se sulemeneşte cu galben şi cu albastru,
un obraz şi-l machiază celălalt nu,
e beată mereu de ceva
şi zvârle ocheade.

Lacrima ei e de glicerină,
tânăru-i piept poartă şapte lovituri de pumnal,
pe buze – venin.
În fiecare seară moare,
apoi cinează.

Pentru ce ţipă?
De ce smulge stelele?
De ce dă foc casei?
De ce minte spunând ceea ce nu-i?

A înghiţit flăcări,
gestează himere.
Furtunos şi râzând
cu sânge îţi naşte şi-mi naşte destinul.
Enigmatică minune de sfânt dualism.
Ne este iubită, ne este mamă.

______
autor: Kosztolányi Dezső (n. 1885 - d. 1936)
traducător: Costa Carei


________________________________
Sínésznő

Kékkel-sárgával burkolja magát,
félarca maszk, a másik meztelen,
valamitől állandóan részeg
s kancsit.

A könnye glicerin,
fiatal mellén hét tőrdöfés,
méreg az ajkán.
Minden este meghal,
aztán vacsorázik.

Miért sikoltoz?
Miért rántja le a csillagokat?
Miért gyújtja fel a szobát?
Miért hazudja azt, ami nincsen?

Lángot evett
s ábrándokkal vajúdik.
Tombolva, kacagva
vérben szüli meg a sorsod, a sorsom.
Szent kettősség titkos csodája.
Szeretőnk, anyánk.

După patruzeci de ani...

Dac-ai trecut de patruzeci de leaturi,
te pomeneşti trezindu-te într-o noapte
şi multă vreme nu-ţi mai vine somnul.
Priveşti, ca într-o doară, bezna nopţii.
Te năpădesc, de zor, sobor de gânduri.
Stai lung, pe spate ca-n mormânt. Aceasta
ţi-e clipa de răscruce a vieţii.
Te minunezi că-ntre pământ şi stele
eşti, iată, viu. Şi-ţi trec firav prin minte
şi mici nimicuri şi le vânturi şi-astea.
Şi-auzi arar şi-un pas şi-un glas din stradă.
Ştii fiecare zgomot ce înseamnă.
Nu eşti mâhnit. Atent numai, la toate.
Lucid. Aproape calm. Suspini deodată.
Te-ntorci, lin, spre perete. Iar adormi.

________
autor: Kosztolányi Dezső (n. 1885 - d. 1936)
traducător: Costa Carei


______________________________
Ha negyvenéves

Ha negyvenéves elmúltál, egy éjjel,
Egyszer fölébredsz és aztán sokáig
nem bírsz aludni. Nézed a szobádat
ott a sötétben. Lassan eltünődöl
ezen-azon. Fekszel nyitott szemekkel,
mint majd a sírban. Ez a forduló az,
mikor az életed új útra tér.
Csodálkozol, hogy föld és csillagok közt
Éltél. Eszedbe jut egy semmiség is.
Babrálsz vele. Megunod és elejted.
Olykor egy-egy zajt hallasz künn az utcán.
Minden zajról tudod, hogy mit jelent.
Még bús se vagy. Csak józan és figyelmes.
Majdnem nyugodt. Egyszerre fölsóhajtasz.
A fal felé fordulsz. Megint elalszol.

Vrei să te joci?

Tovarăşa de joacă vrei să-mi fii,
Vrei să te joci mereu-mereu şi iar,
Vrei să-alergăm prin bezne şi pustii,
Cu ifos de copii, cu duh sprinţar?
Solemnă-n fruntea mesei să te-aşezi,
Din vin, din apă cumpătat turnând,
şi de-un nimic să râzi, să radiezi,
să-mbraci veşminte rupte, suspinând?
Vrei să te joci de-a tot ce e viaţă,
De-a iarnă şi de-a toamnă foşnitoare,
Şi pot să gust cu tine o dulceaţă,
Un roşu ceai şi galbena lui boare?
Vrei să trăieşti cu inima ta toată, ,
tăcând îndelungat, ades înfiorată,
noiembrie că umblă prin oraş,
măturător bolnav, sărman, golaş
şi care pe sub geam ne fredonează?
Vrei să te joci de-a şarpe, de-a sfârlează,
de-a pasăre, de-a tren şi de-a vapor,
de-a vise, de-a Crăciun, de-a tot ce-i dor?
Să joci pe-ndrăgostita fericită,
Mimând că plângi sub cruce ruginită?
Vrei să trăieşti, trăind o veşnicie,
în joc de joc izbăvitor de soarte?
Culcată între flori pe neagra glie
vrei să te joci, vrei să te joci de-a moarte?

________
autor: Kosztolányi Dezső (n. 1885 - d. 1936)
traducător: Costa Carei


_______________________________
Akarsz-e játszani

A játszótársam, mondd, akarsz-e lenni,
akarsz-e mindig, mindig játszani,
akarsz-e együtt a sötétbe menni,
gyerekszívvel fontosnak látszani,
nagykomolyan az asztalfőre ülni,
borból-vízből mértékkel tölteni,
gyöngyöt dobálni, semminek örülni,
sóhajtva rossz ruhákat ölteni?
Akarsz-e játszani mindent, mi élet,
havas telet és hosszú-hosszú őszt,
lehet-e némán teát inni véled,
rubin-teát és sárga páragőzt?
Akarsz-e teljes, tiszta szívvel élni,
hallgatni hosszan, néha-néha félni,
hogy a körúton járkál a november,
az utcaseprő, szegény, beteg ember,
ki fütyürész az ablakunk alatt?
Akarsz játszani kígyót, madarat,
hosszú utazást, vonatot, hajót,
karácsonyt, álmot, mindenféle jót?
Akarsz játszani boldog szeretőt,
színlelni sírást, cifra temetőt?
Akarsz-e élni, élni mindörökkön,
játékban élni, mely valóra vált?
Virágok közt feküdni lenn a földön,
s akarsz, akarsz-e játszani halált?

În Gara de Est din Paris

Spre ziuă voi goni departe,
Bocind cu inimă înfrântă,
Dar încă nu-ndrăsnesc să tângui,
Parisu-n juru-mi cântă, cântă.

Mă pregătesc să plec acasă
Și trenul pufăie în gară,
E încă-n mine tot Parisul
Și mă-nfioară murga seară.

Ca un balaur, trenul negru
Mi-ațâță visurile grele.
Pe mâine eu voi fi mai palid?
Sau ale Alpilor mărgele?

Eu, eu voi fi căruntul mâine,
M-or bate vânturi îndârjite
Și Cimitirele maghiare
Săruturi reci îmi vor trimite.

Nu-i nicăiri desfăt vieața,
E totul numai o părere.
Oraș de vrajă și lumină,
Parisule, la revedere.

Cu tine-ncingă chef sălbatic
Perfidul, slăbănogu-mi zeu,
Măreața torță: Bucuria,
Și tu să cânți, să cânți mereu.

Fii dascălul vieții noastre
De grea și aprigă urgie
Și scaldă-o în dulci eresuri,
Să ni se pară armonie.

Și cântă, cântă. Eu, sărmanul,
Spre țara-mi tristă o pornesc:
Cu vaier blestemat și searbăd
M-așteaptă Cerul unguresc.

Duhori, oftări înfrigurate
Strivesc acolo orice floare,
E câmp de-osândă, dar mi-e țara,
E Răsăritul fără soare.

Și totuși merg. Mă cheamă soarta.
Mă-ntorc în patrie, să mor
Ucis de frați fără de cântec,
De-al patimilor crud sobor.

Mă va răpune mătrăguna
Nesăbuitului pământ.
Parisule, tu, scumpă Harfă,
Mai cântă-mi lin, mai cântă-mi sfânt.

Aș vrea să mă sărute încă
Pe ochii mari, sleiți de vis,
Suavă, caldă, parfumată,
O dulce fată din Paris.

Ar fremăta mereu amurgul
De cântece mărețe, sfinte
Și trenul ar zvâcni în goană
Purtând a mele oseminte.
__________
autor: Ady Endre (n. 1877 - d. 1919)
traducător: Costa Carei


____________________________
A Gare de l'Esten


Reggelre én már messze futok
S bomlottan sírok valahol:
Most sírni, nyögni nem merek én,
Páris dalol, dalol.

Én elmegyek most, hazamegyek,
Már sziszeg, dohog a vonat,
Még itt van Páris a szivemen
S elránt az alkonyat.

Most fűt bolond-sok álmom alá
A füttyös, barna szörnyeteg.
Holnap fehérebb én leszek-e
Vagy a svájci hegyek?

Holnap fehérebb én leszek, én.
Téli sírkertek szele jő,
Küldi már a csókjait nekem
A magyar Temető.

Óh, az élet nem nagy vigalom
Sehol. De ámulni lehet.
Szép ámulások szent városa,
Páris, isten veled.

Az én hűtlen, beteg istenem
Ülje itt mindig vad torát:
A tűzcsóvás, felséges Öröm.
Dalolj, dalolj tovább.

Tőled hallja a zsoltárokat
E koldus, zűrös, bús világ
S az életbe belehazudunk
Egy kis harmóniát.

Dalolj, dalolj. Idegen fiad
Daltalan tájra megy, szegény:
Koldus zsivaját a magyar Ég,
Óh, küldi már felém.

Fagyos lehellet és hullaszag
Száll ott minden virág felett.
Elátkozott hely. Nekem: hazám.
A naptalan Kelet.

Mégis megyek. Visszakövetel
A sorsom. S aztán meghalok,
Megölnek a daltalan szivek
S a vad pézsma-szagok.

Megölnek és nem lesz mámorom,
Kinyúlok bután, hidegen.
Páris, te óriás Daloló,
Dalolj mámort nekem.

Csipkésen, forrón, illatosan
Csak egyszer hullna még reám
S csókolná le a szemeimet
Egy párisi leány.

Az alkonyatban zengnének itt
Tovább a szent dalok.
Kivágtatna a vasszörnyeteg
És rajta egy halott.