Am pâine şi vin,
Am copil şi soţie –
De ce mi-aş simţi inima tristă?
Hrana mi-ajunge, nu se sfârşeşte.
Am o grădină. Iar pomii-ncărcaţi
se-apleacă-n drumul meu şuşotind;
înăuntru mi-eplină cămara
de nuci, de alune şi mac.
Am şi-o pătură, bună şi simplă,
valiză de voiaj, telefon,
am binevoitori inimoşi,
şi nu trebuie să cerşesc nici un favor.
Ceaţa de altădată nu mai există,
nu mai sunt victima lor, a lacrimilor;
chiar dacă mai salut pe cineva din când în când,
deseori sunt eu cel salutat.
Am lumină electrică incandescentă;
portţigaretul meu e cu adevărat din argint,
creionul, stiloul mi-alunecă voioase
iar în gura mea pufăie o gură învechită.
Am baie – să-mi împrospătez trupul,
ceai călduţ pentru nervii slăbiţi.
Când colind trista Budapestă
nu sunt tratat ca un necunoscut.
Ceea ce cânt eu e tristeţea
care multe feţe umple de lacrimi.
Bătrâna Ungarie mă consideră
tânărul ei cântăreţ.
Dar câteodată rămân singur în noapte
şi-atunci în chinuri şi-n spaimă de moarte
sap după comoara mea din adâncuri,
comoara cea veche, ascunsă.
Ca un bolnav de friguri ce se trezeşte
tulburat de propriu-i vis,
mâna mea cercetează în tremur
ceea ce căutasem demult.
Nu mai am comoara după care-am râvnit,
pentru care de-atâtea ori am ars.
Aici sunt acasă, aici, în această lume,
şi-s tot mai departe de sferele înalte.
_______
autor: Kosztolányi Dezső (n. 1885 - d. 1936)
traducător: Veronica Porumbacu
_______________________
Boldog, szomorú dal
Van már kenyerem, borom is van,
Van gyermekem és feleségem.
Szivem minek is szomorítsam
Van mindig elég eleségem.
Van kertem, a kertre rogyó fák
Suttogva hajolnak utamra,
És benn a dió, mogyoró, mák
Terhétöl öregbül a kamra.
Van egyszerü, jó takaróm is,
Telefonom, úti böröndöm,
Van jó-szívü jót-akaróm is
S nem kell kegyekért könyörögnöm,
Nem többet az egykori köd-kép,
Részegje a ködnek, a könnynek,
Ha néha magam köszönök még,
Már sokszor előre köszönnek.
Van villanyom, izzik a villany,
Tárcám van igaz szinezüstből,
Tollam, ceruzám vigan illan,
Szájamban öreg pipa füstöl.
Fürdő van, üdíteni testem,
Langy téa, beteg idegemnek.
Ha járok a bús Budapesten,
Nem tudnak egész idegennek.
Mit eldalolok, az a bánat
Könnyekbe borít nem egy orcát,
És énekes, ifju fiának
Vall engem a vén Magyarország.
De néha megállok az éjen,
Gyötrödve, halálba hanyatlón,
Úgy ásom a kincset a mélyen,
A kincset, a régit, a padlón,
Mint lázbeteg, aki feleszmél,
Álmát hüvelyezve, zavartan,
Kezem kotorászva keresgél,
Hogy jaj! valaha mit akartam,
Mert nincs meg a kincs, mire vágytam,
A kincs, amiért porig égtem.
Itthon vagyok itt e világban
S már nem vagyok otthon az égben.
sâmbătă, 29 martie 2014
Beţie în zori
Ţi-aş spune tot. De n-aş fi plicticos!
La trei, ieri noapte, îmi scăpase mâna
creionul jos.
Dar - vezi – în cap, maşina
Nu contenea. Îmi tulbura hodina;
mă răsuceam în furii pe saltea,
iar somnul nu venea...
Stau; număr pân-la sută-apoi, chemându-l,
iau multe somnifere tari, de-a rândul.
Cuvintele ce-am scris, privesc holbate.
Mă enervau ţigările fumate
şi alte multe. Negrul. Totul. Toate.
Las tot deoparte şi mă scol, nervos,
mă primblu, în cămaşă,-n sus şi-n jos:
în jur, găoacea mea familiară.
Pe buze, mierea visurilor rară.
Mă-mpleticesc, ca beat, şi într-o doară,
mă uit pe geam afară.
Stai, cum să-ncep, să-ţi spun cum aş putea?
Îmi ştii doar casa mea.
Cred că-ţi aduci aminte şi
de dormitorul meu. Atunci vei şti
cât de săracă-i strada Logodi,
privită de aici.
Ferestrele deschise-ades te lasă
să intri cu privirea-naltă casă.
Orbi, dărâmaţi, dorm oamenii în pat,
orizontal, cum s-au culcat.
Şi ochii-ntorşi în negurile minţii
cu false străluciri privesc saşii:
au anemia zilnică-a fiinţii,
pe care-o ştii.
Veşminte, ghete-s cum au fost să fie.
Zac oamenii închişi ca-ntr-o cutie
ce, treji, o-mpodobesc visând, dar, care
privită dinspre mine, e ce pare:
fiece casă, doar o colivie!
Deşteptătorul ticăie-n tăcere,
târâş-grăpiş, şi sună când se cere,
strigând atunci cât poate:
„Trezeşte-te din somn la realitate!”
Şi casa doarme, tâmplă moartă; zac
aceste ziduri, ca după un veac,
când pe sub buruiene, în ruine,
nu va şti nime
de-a fost pe-aici un staul, ori cămine.
Dar sus, prietene, sus, cerul mare
senin şi pur în măreţie-apare,
fidelitate – tremurând şi tare!
Cerescul dom
e-aşa cum l-am văzut ca pui de om:
o plapomă maternă – albastră pată,
culoare pe caiet, împrăştiată;
şi stele lângă stele,
în linul licăr respirând şi ele,
în noaptea-această caldă şi de toamnă,
ce apropierea frigului înseamnă,
cu raza lor, atât de depărtată,
care-l privi pe Hanibal odată,
şi-acum pe mine, stând la geamu-acesta,
naintea zorilor, la Budapesta.
Şi nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat, - dar mic
aşa-mi păru, c-a fâlfâit deodată
a mea de mult înmormântata
copilărie.
Ca gură-cască
priveam minunea stelelor, cerească,
până spre zori, când stelele tăcute,
clipesc pe cerul pal, abia văzute,
şi-n depărtare se aprinde, plină,
o dâră de lumină;
o poartă s-a deschis într-un castel ceresc,
şi-n juru-i flăcări cresc.
Ceva a pâlpâit,
şi musafirii, sus, s-au risipit;
în semiîntunericul astral
pierise noaptea veselă de bal.
Ardea intrarea în lumină-afară,
amfitrionul conducea la scară,
el, uriaş ceresc şi triumfal,
el, gloriosul sălilor de bal;
mişcare, clopoţei sunând în noapte
şi feminine şoapte,
ca la sfârşit de bal, când un portar
coboară, ca să strige: „Hei, birjar!”...
Un văl dantelat
în noapte-a lunecat
îndepărtat,
diamantin, bogat,
şi printre astre
răsfrângerile unei cape-albastre,
îmbracă o minune de femeie.
Pe ea, o broşă scumpă ce scânteie,
schimbând curata pace-n irizare,
sau poate, mlădios, un înger care
cu o mişcare
de frumuseţe virginală-şi prinde,
în părul său, podoabele sclipinde
şi-ntr-o caretă-aleasă
ce-alunecă în drumul ei spre casă
se suie-uşor,
mai lin decât în vis legănător,
încet-încet,
şi-aruncă-n juru-i un surâs cochet,
în timp ce-n urmă, pe cărări lactee,
înflăcărate ca de carnaval,
în ploile confettilor de bal,
copitele-armăsarilor scânteie.
Am stat uimit,
şi am strigat, strigat-am fericit:
În cer e bal, în orice noapte, bal!
Şi-abia acum, în întuneric pal,
am dat de cheia tâlcului astral:
În zori spre casă zânele-au pornit,
pe vaste căi de stele,-n infinit.
Pân-a crăpat de zi,
am stat privind minunea de aci.
Şi îmi spuneam: Ce oare-ai căutat
pe-acest pământ, ce întâmplări uzate?
şi în robia câtor desfrânate?
Ce manuscris ţi-a fost mai însemnat,
c-atâtea veri şi-atâtea ierni trecură
şi-atâtea nopţi de zgură,
şi-abia acum vezi cerul luminat?
Cincizeci de ani!
- tresare inima – da! Am cincizeci de ani,
şi morţi am tot mai mulţi, sunt mai stingher,
şi de atâţia ani sclipesc pe cer
aceşti
vecini cereşti,
cari văd cum azi
şterg lacrimile mele pe obraz.
Şi-ţi spun deschis: plecându-mă smerit,
adânc, eu pentru tot le-am mulţumit.
Vezi, ştiu că n-am în ce să cred, şi ştiu
că nu voi fi pe lume veşnic viu,
dar ca o strună inima-ntinzând,
am început azurului să-i cânt,
aceluia ce nimenea nu-l ştie,
ce-aici nu-l aflu, nici în veşnicie.
Cu muşchi slăbiţi, pe vechea mea cărare,
prietene, simt azi, că-n prafu-n care
mă-mpiedicam de bulgări şi suflete de om
eu oaspe fost-am totuşi, unui Domn
necunoscut şi mare.
_______
autor: Kosztolányi Dezső (n. 1885 - d. 1936)
traducător: Veronica Porumbacu
Hajnali részegség
Elmondanám ezt néked. Ha nem unnád.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)