Ţi-aş spune tot. De n-aş fi plicticos!
La trei, ieri noapte, îmi scăpase mâna
creionul jos.
Dar - vezi – în cap, maşina
Nu contenea. Îmi tulbura hodina;
mă răsuceam în furii pe saltea,
iar somnul nu venea...
Stau; număr pân-la sută-apoi, chemându-l,
iau multe somnifere tari, de-a rândul.
Cuvintele ce-am scris, privesc holbate.
Mă enervau ţigările fumate
şi alte multe. Negrul. Totul. Toate.
Las tot deoparte şi mă scol, nervos,
mă primblu, în cămaşă,-n sus şi-n jos:
în jur, găoacea mea familiară.
Pe buze, mierea visurilor rară.
Mă-mpleticesc, ca beat, şi într-o doară,
mă uit pe geam afară.
Stai, cum să-ncep, să-ţi spun cum aş putea?
Îmi ştii doar casa mea.
Cred că-ţi aduci aminte şi
de dormitorul meu. Atunci vei şti
cât de săracă-i strada Logodi,
privită de aici.
Ferestrele deschise-ades te lasă
să intri cu privirea-naltă casă.
Orbi, dărâmaţi, dorm oamenii în pat,
orizontal, cum s-au culcat.
Şi ochii-ntorşi în negurile minţii
cu false străluciri privesc saşii:
au anemia zilnică-a fiinţii,
pe care-o ştii.
Veşminte, ghete-s cum au fost să fie.
Zac oamenii închişi ca-ntr-o cutie
ce, treji, o-mpodobesc visând, dar, care
privită dinspre mine, e ce pare:
fiece casă, doar o colivie!
Deşteptătorul ticăie-n tăcere,
târâş-grăpiş, şi sună când se cere,
strigând atunci cât poate:
„Trezeşte-te din somn la realitate!”
Şi casa doarme, tâmplă moartă; zac
aceste ziduri, ca după un veac,
când pe sub buruiene, în ruine,
nu va şti nime
de-a fost pe-aici un staul, ori cămine.
Dar sus, prietene, sus, cerul mare
senin şi pur în măreţie-apare,
fidelitate – tremurând şi tare!
Cerescul dom
e-aşa cum l-am văzut ca pui de om:
o plapomă maternă – albastră pată,
culoare pe caiet, împrăştiată;
şi stele lângă stele,
în linul licăr respirând şi ele,
în noaptea-această caldă şi de toamnă,
ce apropierea frigului înseamnă,
cu raza lor, atât de depărtată,
care-l privi pe Hanibal odată,
şi-acum pe mine, stând la geamu-acesta,
naintea zorilor, la Budapesta.
Şi nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat, - dar mic
aşa-mi păru, c-a fâlfâit deodată
a mea de mult înmormântata
copilărie.
Ca gură-cască
priveam minunea stelelor, cerească,
până spre zori, când stelele tăcute,
clipesc pe cerul pal, abia văzute,
şi-n depărtare se aprinde, plină,
o dâră de lumină;
o poartă s-a deschis într-un castel ceresc,
şi-n juru-i flăcări cresc.
Ceva a pâlpâit,
şi musafirii, sus, s-au risipit;
în semiîntunericul astral
pierise noaptea veselă de bal.
Ardea intrarea în lumină-afară,
amfitrionul conducea la scară,
el, uriaş ceresc şi triumfal,
el, gloriosul sălilor de bal;
mişcare, clopoţei sunând în noapte
şi feminine şoapte,
ca la sfârşit de bal, când un portar
coboară, ca să strige: „Hei, birjar!”...
Un văl dantelat
în noapte-a lunecat
îndepărtat,
diamantin, bogat,
şi printre astre
răsfrângerile unei cape-albastre,
îmbracă o minune de femeie.
Pe ea, o broşă scumpă ce scânteie,
schimbând curata pace-n irizare,
sau poate, mlădios, un înger care
cu o mişcare
de frumuseţe virginală-şi prinde,
în părul său, podoabele sclipinde
şi-ntr-o caretă-aleasă
ce-alunecă în drumul ei spre casă
se suie-uşor,
mai lin decât în vis legănător,
încet-încet,
şi-aruncă-n juru-i un surâs cochet,
în timp ce-n urmă, pe cărări lactee,
înflăcărate ca de carnaval,
în ploile confettilor de bal,
copitele-armăsarilor scânteie.
Am stat uimit,
şi am strigat, strigat-am fericit:
În cer e bal, în orice noapte, bal!
Şi-abia acum, în întuneric pal,
am dat de cheia tâlcului astral:
În zori spre casă zânele-au pornit,
pe vaste căi de stele,-n infinit.
Pân-a crăpat de zi,
am stat privind minunea de aci.
Şi îmi spuneam: Ce oare-ai căutat
pe-acest pământ, ce întâmplări uzate?
şi în robia câtor desfrânate?
Ce manuscris ţi-a fost mai însemnat,
c-atâtea veri şi-atâtea ierni trecură
şi-atâtea nopţi de zgură,
şi-abia acum vezi cerul luminat?
Cincizeci de ani!
- tresare inima – da! Am cincizeci de ani,
şi morţi am tot mai mulţi, sunt mai stingher,
şi de atâţia ani sclipesc pe cer
aceşti
vecini cereşti,
cari văd cum azi
şterg lacrimile mele pe obraz.
Şi-ţi spun deschis: plecându-mă smerit,
adânc, eu pentru tot le-am mulţumit.
Vezi, ştiu că n-am în ce să cred, şi ştiu
că nu voi fi pe lume veşnic viu,
dar ca o strună inima-ntinzând,
am început azurului să-i cânt,
aceluia ce nimenea nu-l ştie,
ce-aici nu-l aflu, nici în veşnicie.
Cu muşchi slăbiţi, pe vechea mea cărare,
prietene, simt azi, că-n prafu-n care
mă-mpiedicam de bulgări şi suflete de om
eu oaspe fost-am totuşi, unui Domn
necunoscut şi mare.
_______
autor: Kosztolányi Dezső (n. 1885 - d. 1936)
traducător: Veronica Porumbacu
Hajnali részegség
Elmondanám ezt néked. Ha nem unnád.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu