Spre ziuă voi goni departe,
Bocind cu inimă înfrântă,
Dar încă nu-ndrăsnesc să tângui,
Parisu-n juru-mi cântă, cântă.
Mă pregătesc să plec acasă
Și trenul pufăie în gară,
E încă-n mine tot Parisul
Și mă-nfioară murga seară.
Ca un balaur, trenul negru
Mi-ațâță visurile grele.
Pe mâine eu voi fi mai palid?
Sau ale Alpilor mărgele?
Eu, eu voi fi căruntul mâine,
M-or bate vânturi îndârjite
Și Cimitirele maghiare
Săruturi reci îmi vor trimite.
Nu-i nicăiri desfăt vieața,
E totul numai o părere.
Oraș de vrajă și lumină,
Parisule, la revedere.
Cu tine-ncingă chef sălbatic
Perfidul, slăbănogu-mi zeu,
Măreața torță: Bucuria,
Și tu să cânți, să cânți mereu.
Fii dascălul vieții noastre
De grea și aprigă urgie
Și scaldă-o în dulci eresuri,
Să ni se pară armonie.
Și cântă, cântă. Eu, sărmanul,
Spre țara-mi tristă o pornesc:
Cu vaier blestemat și searbăd
M-așteaptă Cerul unguresc.
Duhori, oftări înfrigurate
Strivesc acolo orice floare,
E câmp de-osândă, dar mi-e țara,
E Răsăritul fără soare.
Și totuși merg. Mă cheamă soarta.
Mă-ntorc în patrie, să mor
Ucis de frați fără de cântec,
De-al patimilor crud sobor.
Mă va răpune mătrăguna
Nesăbuitului pământ.
Parisule, tu, scumpă Harfă,
Mai cântă-mi lin, mai cântă-mi sfânt.
Aș vrea să mă sărute încă
Pe ochii mari, sleiți de vis,
Suavă, caldă, parfumată,
O dulce fată din Paris.
Ar fremăta mereu amurgul
De cântece mărețe, sfinte
Și trenul ar zvâcni în goană
Purtând a mele oseminte.
__________
autor: Ady Endre (n. 1877 - d. 1919)
traducător: Costa Carei
____________________________
A Gare de l'Esten
Reggelre én már messze futok
S bomlottan sírok valahol:
Most sírni, nyögni nem merek én,
Páris dalol, dalol.
Én elmegyek most, hazamegyek,
Már sziszeg, dohog a vonat,
Még itt van Páris a szivemen
S elránt az alkonyat.
Most fűt bolond-sok álmom alá
A füttyös, barna szörnyeteg.
Holnap fehérebb én leszek-e
Vagy a svájci hegyek?
Holnap fehérebb én leszek, én.
Téli sírkertek szele jő,
Küldi már a csókjait nekem
A magyar Temető.
Óh, az élet nem nagy vigalom
Sehol. De ámulni lehet.
Szép ámulások szent városa,
Páris, isten veled.
Az én hűtlen, beteg istenem
Ülje itt mindig vad torát:
A tűzcsóvás, felséges Öröm.
Dalolj, dalolj tovább.
Tőled hallja a zsoltárokat
E koldus, zűrös, bús világ
S az életbe belehazudunk
Egy kis harmóniát.
Dalolj, dalolj. Idegen fiad
Daltalan tájra megy, szegény:
Koldus zsivaját a magyar Ég,
Óh, küldi már felém.
Fagyos lehellet és hullaszag
Száll ott minden virág felett.
Elátkozott hely. Nekem: hazám.
A naptalan Kelet.
Mégis megyek. Visszakövetel
A sorsom. S aztán meghalok,
Megölnek a daltalan szivek
S a vad pézsma-szagok.
Megölnek és nem lesz mámorom,
Kinyúlok bután, hidegen.
Páris, te óriás Daloló,
Dalolj mámort nekem.
Csipkésen, forrón, illatosan
Csak egyszer hullna még reám
S csókolná le a szemeimet
Egy párisi leány.
Az alkonyatban zengnének itt
Tovább a szent dalok.
Kivágtatna a vasszörnyeteg
És rajta egy halott.
