Iarnă maghiară

Lumina-n geamul cârciumii își strânge
Flori, albe flori, de cimitir stingher,
Când soarele jertfit apune-n sânge
Și secera de lună crește-n cer.

E-amurg, și către noi fac semne line
Cruci albe-n pacea mare de pe-aci
Și blânda-nsingurare a grădinei
Străbune, unde toți vom odihni.

Și focurile stânelor stelare
Se-aprind; sub bolta cerului tăcut,
Prin cimitir, prin crâșma vuitoare,
Neauzit, un înger a trecut.

O clipă-aud aripile, în urmă,
Bătrâni bețivi și cei care-au murit.
Un câine, scheunând, zăpada scurmă;
Un ceas cu cuc deodată s-a oprit.

Dureri, prostie, vinuri și descântec,
Se iau la harță-n crâșmă, dintr-o dat'.
Și ies pe ușă blesteme și cântec,
Și-n cimitir în poarta veche bat.

______
autor: Juhász Gyula (n. 1883 - d. 1937)
traducător: Veronica Porumbacu




____________________________
Magyar tél

A kicsi kocsma ablaka világos,
Fehérvirágos, mint a temető,
Hol a nap éppen vérködösen áldoz
S a hold sápadt sarlója egyre nő.

Az este jő és a fehér keresztek
Nagy békessége integet felénk,
Szelíd magánya a mély, ősi kertnek,
Hol megpihen majd minden nemzedék.

A tünde ég pásztortüzei lassan
Kigyúlnak rendre és az ég alatt,
A temetőben és a kocsmazajban,
Egy néma angyal halkan áthalad.

A szárnyakat hallják egy pillanatra
A vén ivók s bús holtak, csöndbe lenn,
A Bodri szűköl, a havat kaparja
S a kakukkóra megáll hirtelen.

Babona, bánat, borok és botorság,
Mind összekapnak és a kocsma zúg,
Fölzengenek az átkok és a nóták
És döngetik a temetőkaput!