Cântec vesel-trist

Am pâine şi vin,
Am copil şi soţie –
De ce mi-aş simţi inima tristă?
Hrana mi-ajunge, nu se sfârşeşte.
Am o grădină. Iar pomii-ncărcaţi
se-apleacă-n drumul meu şuşotind;
înăuntru mi-eplină cămara
de nuci, de alune şi mac.
Am şi-o pătură, bună şi simplă,
valiză de voiaj, telefon,
am binevoitori inimoşi,
şi nu trebuie să cerşesc nici un favor.
Ceaţa de altădată nu mai există,
nu mai sunt victima lor, a lacrimilor;
chiar dacă mai salut pe cineva din când în când,
deseori sunt eu cel salutat.
Am lumină electrică incandescentă;
portţigaretul meu e cu adevărat din argint,
creionul, stiloul mi-alunecă voioase
iar în gura mea pufăie o gură învechită.
Am baie – să-mi împrospătez trupul,
ceai călduţ pentru nervii slăbiţi.
Când colind trista Budapestă
nu sunt tratat ca un necunoscut.
Ceea ce cânt eu e tristeţea
care multe feţe umple de lacrimi.
Bătrâna Ungarie mă consideră
tânărul ei cântăreţ.
Dar câteodată rămân singur în noapte
şi-atunci în chinuri şi-n spaimă de moarte
sap după comoara mea din adâncuri,
comoara cea veche, ascunsă.
Ca un bolnav de friguri ce se trezeşte
tulburat de propriu-i vis,
mâna mea cercetează în tremur
ceea ce căutasem demult.
Nu mai am comoara după care-am râvnit,
pentru care de-atâtea ori am ars.
Aici sunt acasă, aici, în această lume,
şi-s tot mai departe de sferele înalte.

_______
autor: Kosztolányi Dezső (n. 1885 - d. 1936)
traducător: Veronica Porumbacu


_______________________
Boldog, szomorú dal

Van már kenyerem, borom is van,
Van gyermekem és feleségem.
Szivem minek is szomorítsam
Van mindig elég eleségem.
Van kertem, a kertre rogyó fák
Suttogva hajolnak utamra,
És benn a dió, mogyoró, mák
Terhétöl öregbül a kamra.
Van egyszerü, jó takaróm is,
Telefonom, úti böröndöm,
Van jó-szívü jót-akaróm is
S nem kell kegyekért könyörögnöm,
Nem többet az egykori köd-kép,
Részegje a ködnek, a könnynek,
Ha néha magam köszönök még,
Már sokszor előre köszönnek.
Van villanyom, izzik a villany,
Tárcám van igaz szinezüstből,
Tollam, ceruzám vigan illan,
Szájamban öreg pipa füstöl.
Fürdő van, üdíteni testem,
Langy téa, beteg idegemnek.
Ha járok a bús Budapesten,
Nem tudnak egész idegennek.
Mit eldalolok, az a bánat
Könnyekbe borít nem egy orcát,
És énekes, ifju fiának
Vall engem a vén Magyarország.
De néha megállok az éjen,
Gyötrödve, halálba hanyatlón,
Úgy ásom a kincset a mélyen,
A kincset, a régit, a padlón,
Mint lázbeteg, aki feleszmél,
Álmát hüvelyezve, zavartan,
Kezem kotorászva keresgél,
Hogy jaj! valaha mit akartam,
Mert nincs meg a kincs, mire vágytam,
A kincs, amiért porig égtem.
Itthon vagyok itt e világban
S már nem vagyok otthon az égben.